duminică, 30 mai 2010
joi, 13 mai 2010
joi, 1 aprilie 2010
DACO-GETII - STRĂMOSII ROMÂNILOR
Secolele VIII-VII iHr.
În secolele VIII-VII iHr., în asa numita perioadă mijlocie a Hallstattului sau primei epoci a fierului, se constată o unitate etnică si spirituală a triburilor ce locuiau în zona carpato-dunăreano-pontică. Contactele cu zonele înconjurătoare sunt relativ strânse iar circulatia oamenilor si produselor este tot mai intensă. Astfel se poate explica impunerea unei limbi unice geto-dace ce se generalizează acum.
Din punct de vedere arheologic se constată o crestere a importantei fierului - armele si uneltele din acest metal se generalizează. Bronzul continuă a fi utilizat dar pentru podoabe, piese de harnasament si coifuri. Ceramica, prin forme si decorul ei specific, reprezintă o dezvoltare firească a fondului local anterior. Este perioada culturii de tip Basarabi răspândită în Voivodina, Banat, toată Câmpia Română, jumătatea de sud a Moldovei, bazinul Muresului si unele infiltrări sud-dunărene până aproape de Balcani.
În Dobrogea se întâlneste o ceramică putin variată si uneori cu un decor canelat, decor ce predomină si în părtile central-nordice ale Transilvaniei precum si în nordul Moldovei - zone în care sunt specificate anumite faciesuri locale.
Asezările sunt situate pe locuri dominante, răsfirate pe terasele râurilor sau formează mici cenusare. Locuintele sunt în majoritatea cazurilor colibe, bordeiul fiind foarte rar întâlnit. Mormintele sunt de incineratie dar se întâlnesc si înhumări în tumuli.
Ocupatiile principale sunt agricultura si cresterea vitelor iar schimburile economice si comerciale se fac în special cu vestul si sud-vestul dar si cu regiunile nord-pontice.
O orientare apuseană, spre zona Dunării mijlocii, se constată si în cultura spirituală. Simbolul ''păsării călătoare'', a păsării acvatice purtătoare a bărcii sau a carului solar reprezintă ultima manifestare în lumea nord-tracică a unor credinte si practici religioase mostenite din epocile anterioare.
Secolele VII - IV iHr
Odată cu sfârsitul secolului al VII-lea iHr. litoralul vest pontic (Pontus Euxinus numele vechi al Mării Negre) începe a fi colonizat de către navigatorii si comerciantii veniti din diferite orase grecesti. Mai întâi Histria (= orasul de lângă Istros, Dunărea), apoi Callatis (Mangalia de azi) si Tomis (Constanta) pentru a aminti doar unele asezări din Dobrogea românească.
Concomitent apar si primele informatii scrise despre locuitorii acestor regiuni - crobizii si trizii (Hecateu). Cea mai importantă mărturie o întâlnim însă la Herodot care referindu-se la rezistenta opusă de geti, locuitori din prejma Dunării, înaintării marelui rege Darius al persilor prin aceste locuri în drumul său împotriva scitilor din nordul Mării Negre, ne spune că ''getii sunt cei mai viteji si mai cinstiti dintre traci''. Se stabileste astfel, fapt confirmat si de descoperirile arheologice, că getii reprezintă ramura nordică a tracilor.
Mult mai târziu, peste circa jumătate de mileniu, alti istorici ai antichitătii îi mentionează pe daci (Caesar, Frontinus). Cea mai relevantă referire o întâlnim la Strabon care ne spune că ''getii sunt cei care se întind spre Pont si spre răsărit'' iar ''dacii cei ce locuiesc în partea opusă''. Dar tot el se grăbeste a spune că ''dacii au aceeasi limbă ca si getii''. Acelasi lucru îl spun si alti istorici antici - Dio Cassius, Appian, Trogus Pompeius.
Coroborându-se mărturiile literare cu descoperirile arheologice se poate spune că geto-dacii sunt locuitorii regiunilor situate la nord de Balcani până în zona de nord a Carpatilor, de la Marea Neagră si est de Nistru până la Dunărea mijlocie din părtile Slovaciei si Pannoniei în perioada de sfârsit a primei epoci a fierului si pe tot parcursul celei de a doua epoci a fierului, adică între + 650 iHr. - + 100 iHr.
Bineînteles că pe acest imens spatiu în decursul perioadei analizate în aceste rânduri s-au petrecut si mutatii etnice. La început, în secolele VI-IV iHr. atât în părtile dobrogene cât si în centrul Transilvaniei sau nordul Moldovei a avut loc o convietuire cu neamuri scitice. Apoi, între sfârsitul sec. IV - începutul sec. II iHr., în special în părtile Transilvaniei, cu celtii iar în sec. III-II iHr. în Moldova cu bastarnii, neam de origine germanică.
Arheologic se constată o unitate a formelor de cultură materială ce se va desăvârsi cu vremea, ceea ce probează o asimilare treptată a tuturor acestor infiltrări externe.
Secolele IV - I iHr.
În a doua jumătate a sec. IV iHr. izvoarele istorice scrise mentionează mai multe confilcte militare ale lui Filip II, Alexandru cel Mare si Lysimachos, dintre 340-293 iHr., în aceste regiuni. Dar în lupte getii sunt condusi de sefi militari denumiti uneori chiar ''basileus'' sau ''rex'' - un anonim ''rex istrianorum'', Dromochaites, Zalmodegikos, Rhemaxos, Moskonos, Oroles, etc.
Descoperirile arheologice făcute în mormintele de caracter ''princiar'' - ce contineau obiecte din aur si argint decorate în stil animalier si reprezentând piese de podoabă, de paradă si harnasament - de la Agighiol, Peretu, Băiceni, Poiana-Cotofenesti, eventual zona Craiova, etc. confirmă atât existenta acestor sefi militari cât si a unor formatiuni politice de caracter statal inspirate în organizare după cele greco-macedonene.
Acum apar monedele din argint, bătute de geto-daci, imitatii de influentă celtică după originale macedonene ce circulă în paralel cu alte monede grecesti. Pe de altă parte progresele tehnice se fac observate în prelucrarea obiectelor de fier precum si în utilizarea tot mai intensă a rotii olarului în modelarea vaselor ceramice.
Asezările mai importante sunt cetăti apărate atât natural cât si artificial cu santuri, valuri si uneori chiar ziduri de cărămidă ori piatră. În ritualul înmormântării se utilizează cu predilectie incineratia dar s-au descoperit si relativ numeroase morminte de înhumatie. Izvoarele literare fac referiri la credinta în nemurire si la existenta unui zeu suprem numit Zalmoxes ce-si avea resedinta într-o pesteră pe muntele sfânt Kogaionon, iar în tinerete fusese elev al lui Pitagora.
Domnia regelui Burebista
În prima jumătate a secolului I iHr. getii ating, sub regele Burebista (+80 - 44 iHr.) apogeul puterii lor. Acum se realizează, pe cale armată, sub o singură autoritate, o stăpânire de caracter statal în genul altor regate ''barbare'' din lumea influentată de civilizatia elenistică. Progresele economice si culturale sunt remarcabile. Legăturile comerciale sunt cu toate zonele, iar interferenta cu noua civilizatie romană este tot mai intensă.
Productia vaselor ceramice, a obiectelor si uneltelor din piatră, os si metal, atât din aur cât si din argint, după model roman iar produsele romane pătrund tot mai mult si mai adânc la nord de Dunăre.
Demografic se constată o înmultire a asezărilor cu numeroase locuinte de suprafată (colibe) sau îngropate (bordeie). După unele estimări numărul populatiei depăsea cifra de 2.000.000. Asezările mai importante, denumite ''dava'' (cetate- Argedava, Prioboridava, Tamasidava etc), au roluri economice, sociale, culturale si religioase bine determinate. Se construiesc ''palate-temple'' si probabil locasuri de cult cu vetre-altar decorate. Este posibil ca prin marele preot Deceneu să se fi efectuat si anumite reforme religioase si sociale - societatea fiind împărtită în două mari categorii de oameni: tarabostes (conducători, căpetenii) si comatei (oameni liberi).
Contemporan si în parte inamic cu Iulius Caesar, Burebista va avea aceeasi soartă si cam în aceeasi perioadă. După moartea sa regatul se împarte mai întâi în patru apoi, în timpul lui Augustus, în cinci părti. Dar întinderea si coeziunea acestor grupări era fluctuantă după cum spune însusi Strabon.
Secolele I iHr. - I dHr.
Dar cu toată această fărâmitare mersul ascedent al vietii se constată în toate planurile. Arheologic se observă, în a doua jumătate a sec. I iHr. si începutul sec. I dHr., o ''renastere'' a artei prelucrării metalelor - în special a obiectelor din argint cu bogate motive geometrice, vegetale, zoomorfe si uneori si antropomorfe. Nici ceramica nu se lasă mai prejos, decoratia vaselor obtinându-se, în afara tehnicilor traditionale de incizie sau motive aplicate, prin lustruire si/sau pictură.
Marile asezări îsi continuă existenta si pe parcursul întregului secol I dHr., unele dintre ele figurând, cu numele lor, si pe harta Daciei făcută de geograful antic Ptolemeu.
Un nucleu de asezări se constituie în zona masivului Sureanul din Muntii Sebesului din Carpatii Meridionali.
Cu mai multe faze de evolutie aici se ridică si faimoasa Sarmizegetusa, capitala statului dac în sec. I dHr. Important centru metalurgic ea detine si principalul rol în cadrul vietii religioase prin multitudinea sanctuarelor dreptunghiulare si rotunde, prevăzute cu tamburi sau stâlpi. Tipuri de astfel de sanctuare se întâlnesc însă si în alte asezări contemporane atât din Transilvania cât si din Moldova. Izvoarele literare pomenesc si pe câtiva dintre regii dacilor din secolele I iHr. - I dHr., unii dintre ai având si atributii religioase. Unii au domnit în părtile Dobrogei - Rholes, Dapyx si Zyraxes - altii prin sudul Moldovei - Dicomes – ia Scorilo, Dura-Diurpaneus.
Domnia regelui Decebal
Ultimul rege al Daciei este Decebal (87- 106). Faimos prin faptele sale de arme el este cel ce s-a opus imparatilor romani Domitian si Traian. Cu acesta din urma a purtat doua mari razboaie, primul intre anii 101-102 si al doilea 105-106.
Mărturie a vitejiei sale stau două monumente ridicate de romani - monumentul triumfal de la Adamclisi (monument comemorativ, inaugurat in 109 la Adamclisi, pe un platou, la 2 km de orasul intemeiat de Traian- Tropaeum Traiani -,avind o inaltime de 42 m, in memoria victoriei obtinute aici de legiunile romane in timpul primului razboi dacic) din sudul Dobrogei si celebra Columna Traiana (capodopera a basoreliefului roman, cele 124 de episoade care urca in spirala pe trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a "Comentariilor lui Traian", constituie un original act de nastere al poporului roman) in centrul Romei, ridicată în 113 de către arhitectul Apollodor din Damasc, autor si al vestitului pod de peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin (a carui constructie fost incheiata in 105, avind o lungime de 1135 m. Despre acesta, istoricul Dio Cassius relata :"Minunate sunt si celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea.").
Toate aceste monumente precum si mentiunile din lucrările autorilor antici coroborate cu descoperirile arheologice sunt mărturii ale gradului de civilizatie la care ajunseseră dacii în pragul cuceririi romane, cucerire ce n-a dus la o depopulare ci la o dezvoltare pe o treaptă superioară a unui nou popor ce se va crea în zona carpato-dunăreano-pontică - poporul român.
PRELUAT DUPA :http://media.ici.ro/history/ist02
În secolele VIII-VII iHr., în asa numita perioadă mijlocie a Hallstattului sau primei epoci a fierului, se constată o unitate etnică si spirituală a triburilor ce locuiau în zona carpato-dunăreano-pontică. Contactele cu zonele înconjurătoare sunt relativ strânse iar circulatia oamenilor si produselor este tot mai intensă. Astfel se poate explica impunerea unei limbi unice geto-dace ce se generalizează acum.
Din punct de vedere arheologic se constată o crestere a importantei fierului - armele si uneltele din acest metal se generalizează. Bronzul continuă a fi utilizat dar pentru podoabe, piese de harnasament si coifuri. Ceramica, prin forme si decorul ei specific, reprezintă o dezvoltare firească a fondului local anterior. Este perioada culturii de tip Basarabi răspândită în Voivodina, Banat, toată Câmpia Română, jumătatea de sud a Moldovei, bazinul Muresului si unele infiltrări sud-dunărene până aproape de Balcani.
În Dobrogea se întâlneste o ceramică putin variată si uneori cu un decor canelat, decor ce predomină si în părtile central-nordice ale Transilvaniei precum si în nordul Moldovei - zone în care sunt specificate anumite faciesuri locale.
Asezările sunt situate pe locuri dominante, răsfirate pe terasele râurilor sau formează mici cenusare. Locuintele sunt în majoritatea cazurilor colibe, bordeiul fiind foarte rar întâlnit. Mormintele sunt de incineratie dar se întâlnesc si înhumări în tumuli.
Ocupatiile principale sunt agricultura si cresterea vitelor iar schimburile economice si comerciale se fac în special cu vestul si sud-vestul dar si cu regiunile nord-pontice.
O orientare apuseană, spre zona Dunării mijlocii, se constată si în cultura spirituală. Simbolul ''păsării călătoare'', a păsării acvatice purtătoare a bărcii sau a carului solar reprezintă ultima manifestare în lumea nord-tracică a unor credinte si practici religioase mostenite din epocile anterioare.
Secolele VII - IV iHr
Odată cu sfârsitul secolului al VII-lea iHr. litoralul vest pontic (Pontus Euxinus numele vechi al Mării Negre) începe a fi colonizat de către navigatorii si comerciantii veniti din diferite orase grecesti. Mai întâi Histria (= orasul de lângă Istros, Dunărea), apoi Callatis (Mangalia de azi) si Tomis (Constanta) pentru a aminti doar unele asezări din Dobrogea românească.
Concomitent apar si primele informatii scrise despre locuitorii acestor regiuni - crobizii si trizii (Hecateu). Cea mai importantă mărturie o întâlnim însă la Herodot care referindu-se la rezistenta opusă de geti, locuitori din prejma Dunării, înaintării marelui rege Darius al persilor prin aceste locuri în drumul său împotriva scitilor din nordul Mării Negre, ne spune că ''getii sunt cei mai viteji si mai cinstiti dintre traci''. Se stabileste astfel, fapt confirmat si de descoperirile arheologice, că getii reprezintă ramura nordică a tracilor.
Mult mai târziu, peste circa jumătate de mileniu, alti istorici ai antichitătii îi mentionează pe daci (Caesar, Frontinus). Cea mai relevantă referire o întâlnim la Strabon care ne spune că ''getii sunt cei care se întind spre Pont si spre răsărit'' iar ''dacii cei ce locuiesc în partea opusă''. Dar tot el se grăbeste a spune că ''dacii au aceeasi limbă ca si getii''. Acelasi lucru îl spun si alti istorici antici - Dio Cassius, Appian, Trogus Pompeius.
Coroborându-se mărturiile literare cu descoperirile arheologice se poate spune că geto-dacii sunt locuitorii regiunilor situate la nord de Balcani până în zona de nord a Carpatilor, de la Marea Neagră si est de Nistru până la Dunărea mijlocie din părtile Slovaciei si Pannoniei în perioada de sfârsit a primei epoci a fierului si pe tot parcursul celei de a doua epoci a fierului, adică între + 650 iHr. - + 100 iHr.
Bineînteles că pe acest imens spatiu în decursul perioadei analizate în aceste rânduri s-au petrecut si mutatii etnice. La început, în secolele VI-IV iHr. atât în părtile dobrogene cât si în centrul Transilvaniei sau nordul Moldovei a avut loc o convietuire cu neamuri scitice. Apoi, între sfârsitul sec. IV - începutul sec. II iHr., în special în părtile Transilvaniei, cu celtii iar în sec. III-II iHr. în Moldova cu bastarnii, neam de origine germanică.
Arheologic se constată o unitate a formelor de cultură materială ce se va desăvârsi cu vremea, ceea ce probează o asimilare treptată a tuturor acestor infiltrări externe.
Secolele IV - I iHr.
În a doua jumătate a sec. IV iHr. izvoarele istorice scrise mentionează mai multe confilcte militare ale lui Filip II, Alexandru cel Mare si Lysimachos, dintre 340-293 iHr., în aceste regiuni. Dar în lupte getii sunt condusi de sefi militari denumiti uneori chiar ''basileus'' sau ''rex'' - un anonim ''rex istrianorum'', Dromochaites, Zalmodegikos, Rhemaxos, Moskonos, Oroles, etc.
Descoperirile arheologice făcute în mormintele de caracter ''princiar'' - ce contineau obiecte din aur si argint decorate în stil animalier si reprezentând piese de podoabă, de paradă si harnasament - de la Agighiol, Peretu, Băiceni, Poiana-Cotofenesti, eventual zona Craiova, etc. confirmă atât existenta acestor sefi militari cât si a unor formatiuni politice de caracter statal inspirate în organizare după cele greco-macedonene.
Acum apar monedele din argint, bătute de geto-daci, imitatii de influentă celtică după originale macedonene ce circulă în paralel cu alte monede grecesti. Pe de altă parte progresele tehnice se fac observate în prelucrarea obiectelor de fier precum si în utilizarea tot mai intensă a rotii olarului în modelarea vaselor ceramice.
Asezările mai importante sunt cetăti apărate atât natural cât si artificial cu santuri, valuri si uneori chiar ziduri de cărămidă ori piatră. În ritualul înmormântării se utilizează cu predilectie incineratia dar s-au descoperit si relativ numeroase morminte de înhumatie. Izvoarele literare fac referiri la credinta în nemurire si la existenta unui zeu suprem numit Zalmoxes ce-si avea resedinta într-o pesteră pe muntele sfânt Kogaionon, iar în tinerete fusese elev al lui Pitagora.
Domnia regelui Burebista
În prima jumătate a secolului I iHr. getii ating, sub regele Burebista (+80 - 44 iHr.) apogeul puterii lor. Acum se realizează, pe cale armată, sub o singură autoritate, o stăpânire de caracter statal în genul altor regate ''barbare'' din lumea influentată de civilizatia elenistică. Progresele economice si culturale sunt remarcabile. Legăturile comerciale sunt cu toate zonele, iar interferenta cu noua civilizatie romană este tot mai intensă.
Productia vaselor ceramice, a obiectelor si uneltelor din piatră, os si metal, atât din aur cât si din argint, după model roman iar produsele romane pătrund tot mai mult si mai adânc la nord de Dunăre.
Demografic se constată o înmultire a asezărilor cu numeroase locuinte de suprafată (colibe) sau îngropate (bordeie). După unele estimări numărul populatiei depăsea cifra de 2.000.000. Asezările mai importante, denumite ''dava'' (cetate- Argedava, Prioboridava, Tamasidava etc), au roluri economice, sociale, culturale si religioase bine determinate. Se construiesc ''palate-temple'' si probabil locasuri de cult cu vetre-altar decorate. Este posibil ca prin marele preot Deceneu să se fi efectuat si anumite reforme religioase si sociale - societatea fiind împărtită în două mari categorii de oameni: tarabostes (conducători, căpetenii) si comatei (oameni liberi).
Contemporan si în parte inamic cu Iulius Caesar, Burebista va avea aceeasi soartă si cam în aceeasi perioadă. După moartea sa regatul se împarte mai întâi în patru apoi, în timpul lui Augustus, în cinci părti. Dar întinderea si coeziunea acestor grupări era fluctuantă după cum spune însusi Strabon.
Secolele I iHr. - I dHr.
Dar cu toată această fărâmitare mersul ascedent al vietii se constată în toate planurile. Arheologic se observă, în a doua jumătate a sec. I iHr. si începutul sec. I dHr., o ''renastere'' a artei prelucrării metalelor - în special a obiectelor din argint cu bogate motive geometrice, vegetale, zoomorfe si uneori si antropomorfe. Nici ceramica nu se lasă mai prejos, decoratia vaselor obtinându-se, în afara tehnicilor traditionale de incizie sau motive aplicate, prin lustruire si/sau pictură.
Marile asezări îsi continuă existenta si pe parcursul întregului secol I dHr., unele dintre ele figurând, cu numele lor, si pe harta Daciei făcută de geograful antic Ptolemeu.
Un nucleu de asezări se constituie în zona masivului Sureanul din Muntii Sebesului din Carpatii Meridionali.
Cu mai multe faze de evolutie aici se ridică si faimoasa Sarmizegetusa, capitala statului dac în sec. I dHr. Important centru metalurgic ea detine si principalul rol în cadrul vietii religioase prin multitudinea sanctuarelor dreptunghiulare si rotunde, prevăzute cu tamburi sau stâlpi. Tipuri de astfel de sanctuare se întâlnesc însă si în alte asezări contemporane atât din Transilvania cât si din Moldova. Izvoarele literare pomenesc si pe câtiva dintre regii dacilor din secolele I iHr. - I dHr., unii dintre ai având si atributii religioase. Unii au domnit în părtile Dobrogei - Rholes, Dapyx si Zyraxes - altii prin sudul Moldovei - Dicomes – ia Scorilo, Dura-Diurpaneus.
Domnia regelui Decebal
Ultimul rege al Daciei este Decebal (87- 106). Faimos prin faptele sale de arme el este cel ce s-a opus imparatilor romani Domitian si Traian. Cu acesta din urma a purtat doua mari razboaie, primul intre anii 101-102 si al doilea 105-106.
Mărturie a vitejiei sale stau două monumente ridicate de romani - monumentul triumfal de la Adamclisi (monument comemorativ, inaugurat in 109 la Adamclisi, pe un platou, la 2 km de orasul intemeiat de Traian- Tropaeum Traiani -,avind o inaltime de 42 m, in memoria victoriei obtinute aici de legiunile romane in timpul primului razboi dacic) din sudul Dobrogei si celebra Columna Traiana (capodopera a basoreliefului roman, cele 124 de episoade care urca in spirala pe trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a "Comentariilor lui Traian", constituie un original act de nastere al poporului roman) in centrul Romei, ridicată în 113 de către arhitectul Apollodor din Damasc, autor si al vestitului pod de peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin (a carui constructie fost incheiata in 105, avind o lungime de 1135 m. Despre acesta, istoricul Dio Cassius relata :"Minunate sunt si celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea.").
Toate aceste monumente precum si mentiunile din lucrările autorilor antici coroborate cu descoperirile arheologice sunt mărturii ale gradului de civilizatie la care ajunseseră dacii în pragul cuceririi romane, cucerire ce n-a dus la o depopulare ci la o dezvoltare pe o treaptă superioară a unui nou popor ce se va crea în zona carpato-dunăreano-pontică - poporul român.
PRELUAT DUPA :http://media.ici.ro/history/ist02
luni, 29 martie 2010
sâmbătă, 13 martie 2010
PSALMII LUI ZAMOLXE
- se canta numai de catre marele preot, o data pe an, la sarbatoarea "Intrarii in lumina"
I
Iata-ma, Zamolxe sunt eu , Stapinitorul,
duh de pamint si lumina , Mai-marele
peste douazeci si unu de riuri de Soare curgind,
peste douazeci si unu de riuri de Luna imbratisindu- se.
Barbat peste barbatii mei credinciosi,
peste femeile credinciaose: cadelnitare- n miresme,
lumina din lumina dedesupt si deasupra.
Iata, infloresc!Peste trupul meu veniti herghelii
de cai inaripati, bouri si toate rumegatoarele
si pasteti-mi iarba pieptului puternic,
indestulati- va din zorii si inserarile mele
si-n rut faceti dragoste, turme nesfirsite
de dragoste peste cimpiile de dragoste,
infierbintati ziua si noapte cu patima.
Veniti fiare si copaci si pasari
sub semnul meu si intariti-va firea:
diminetile mele: culcusuri pentru pui,
amiezile: leagan pentru seminte,
vulturi, cerul meu podoaba pentru aripi,
veniti cu veghea voastra rotunda
si rotiti-va: hora peste linistea mea.
Preoti, iata insemnele mele:
Inaltul peste adanc, Ziua peste noapte,
Duhul peste piatra si carne, iar deasupra
Aura mea soare si stele: sfanta patrundere
Preoti, imbracati aspre vesminte si armele,
iata, intram in lumina: sa bata clopotele
in iarba si-n sangele fiilor mei
II
Iata-ma, Zamolxe sunt eu, nebiruitul
si leg lumina de intuneric si leg
intunericul de lumina, cu privirile
adun crugul astrilor deasupra fruntii mele:
pentru fiecare om: o stea,
pentru fiecare copac: o raza,
pentru fiecare salbaticiune: o noapte de spaima.
Iata-ma, Zamolxe sunt eu; Taina
din taina adancului, Lumina din
lumina cerului intins si inalt
si de jur imprejur tacere si flacara,
duh peste duhul vostru, limba
peste gurile voaste, putere
pentru sangele celor din mine porniti.
Veniti, copii mei si atingeti-mi parul,
veniti, fetele mele si sarutati-mi buzele,
inchinati-va gandului meu pururea
iata sarbatoarea slavei mele, taine
si har din mine izvorand pentru voi,
aici, pe valea de dragoste a cerului,
impreunati-va si vazduhul sa tipe, bucurandu-se.
Peste trupul meu culcati-va sangele:
frumosii si frumoasele fiecare pereche
un cer si un paman, taina din taina
eu in inima si cautare si dor si-mplinire,
fiii mei, ficele mele de dragoste si de daruire,
praznicul acesta din trupul meu pentru voi,
fecundati pamantul, dati-i sentimente si seminte
Iata-ma Zamolxe, sunt eu, Stapanitorul
peste Soarele din mine, rotund,
peste Pamantul din mine, rotund, leganat
intre cele douazeci si unu de rauri din mine plecand,
din mine munti si paduri de putere,
campii de belsug si purpuriile vinuri
si pasari din parul si umerii mei.
Peste raurile mele cine va indrazni?
In padurile mele cine va patrunde?
Campiile mele cine le va incurca?
Pieirea lor de la lumina mea!
Pieirea lor de la raurile mele!
Pieirea lor in campiile mele adanci!
Pieirea lor de bratele fiilor mei!
Veniti copii la Muntele de taina: Kogaion,
in el puterea puterilor si toate radacinile,
si aurul si fierul in adancul adancului,
si vlaga celor plecati dintre voi,
veniti la Muntele muntilor cu varful in cer,
copii, lumina e a noastra in Marele Pisc,
veniti cu arcul si sagetile si toate sfintele arme.
Marele Zamolxe sunt eu, Nebiruitul
si leg noaptea de zi, ziua de noapte
si rod dau pamantului si femeilor
si barbatie, din coapsele mele, barbatilor,
peste Kogaion, iata-ma: scanteietor!
Clopote sunati la marginea duhului meu:
"Intram in lumina, in nesfarsita lumina!
Iata-ma, Zamolxe sunt eu, Stapanitorul
peste cer si pamant, Mai-marele
peste duhuri intelepte si cele de umbra,
iata-ma, Barbat peste barbatii mei credinciosi,
har peste femeile mele credincioase,
intre cele douazeci si unu de rauri: trup fara trup,
pentru toti: apa si aer si foc.
Cetatile mele, veniti la Intrarea-n lumina:
toate drumurile s-au deschis
spre Muntele indragostit calauzindu-va;
barbati ai trupului fara de moarte
impodobiti-va chipul, inarmati-va bratele,
asezati-va-n suflet femeile si toata obarsia,
veniti, in mine timpul infloreste.
Sositi! Iata duhurile norilor de intuneric asteapta
- dincolo de ei chipul meu de lumina!
Sositi! Pentru voi trupul meu si toate cele ceresti,
pentru voi ierburi si fructe si pasari,
pentru voi pietrelor inima si zbor
sositi neinvinsilor, acum
ura sagetilor voaste spre norii de ura
Iata, Zamolxe sunt eu, Stapanitorul!
Intrati in lumina mea, biruitorilor
iata, painea si vinul si mierea pamantului,
luati-le, binecuvantate- s pentru cetatile voastre;
peste voi duhul meu pasare orbitoare!
Nuntiti-va trupurile!
Peste toate, si-n toate sunt Eu! Bucurati-va!
sâmbătă, 6 martie 2010
ISTORIA ADEVĂRULUI ISTORIC, MOŞII ŞI STRĂMOŞII POPORULUI ROMÂN
Cu părere de rău constatăm că în România n-a avut loc nici măcar un singur congres naţional de dacologie.
Nu avem nici un Institut naţional de dacologie. Mircea Eliade a încercat sa facă ceva în anul 1939, cu sprijinul primului ministru român de atunci Armand Călinescu, când a scos şi o revistă.
La Universităţile noastre - multe câte sunt - nu se predă nici măcar un curs special de Istoria Daciei şi a poporului său antic; în ţară nu avem nici-o Catedră universitară de studierea istoriei dacice; la noi în ţară nu s-a scris încă o monografie completă privind Istoria Daciei antice, deşi avem atâtea privind Istoria Romei antice, Istoria Greciei antice, Istoria etc.
Cercetătorul Ovidiu Drâmba în lucrarea sa sinteză: “Istoria culturii şi civilizaţiei”, ediţia I, preciza că despre Dacia şi poporul dac anticii au scris 16 lucrări în limba latină şi 15 în limba greacă. O minimalizare. Până acum s-au depistat peste 221 de autori antici care au scris despre viteazul şi eroicul popor geto/dac. De ce oare atâtea lucrări ?
Pentru că, după părerea noastră, atunci în Europa s-au confruntat două concepţii opuse despre lume şi viaţă. Una era cea a strămoşilor noştri autohtoni, cea a geto/dacilor de peste 3 milioane de suflete, cifră care nu apare în niciun manual şcolar sau universitar, popor antic care s-a condus după nişte principii cu adevărat democratice -popor muncitor, cinstit, drept, tolerant- căci pe timpul lui Decebal, acesta i-a primit în ţara lui şi pe evreii alungaţi din Ierusalim şi pe ţiganii indieni.
Neamul geto/dac era iubitor de dreptate, dârz, luptător pentru apărarea bunurilor materiale şi spirituale create cu multă trudă şi sudoare, pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi suveranitatea ţării şi a poporului, pentru libertate, pe de o parte, iar pe de altă parte principiile Romei oligarhice, egoiste, de mare putere, prin care urmărea cotropiri de teritorii şi popoare, de dominare şi subjugare şi exploatare a popoarelor cucerite, pentru asigurarea luxului şi orgiilor imperiale.
Iată de ce răsboaiele romanilor împotriva dacilor au strârnit atâta interes, ele fiind cele mai însemnate evenimente din istoria lumii în care se confruntau două concepţii despre lume şi viaţă, iar victoria vremelnică a Romei a dat înapoi societatea omenească cu câteva bune secole.
În această confruntare pe viaţă şi pe moarte dacii lui Decebal i-a avut ca aliaţi pe fraţii lor persani, în frunte cu regele lor Pacorus al II-lea, mlădiţe ale geto/dacilor plecate cu milenii în urmă, din cetatea carpatină şi care şi ei erau ameninţaţi de aceleaşi primejdii.
Vitregiile vremurilor, care s-au abătut secole de a rândul asupra poporului român, au aruncat vrăjmăşie şi istoria lui într-un nedrept con de umbră, fiind minimalizată dinadins, cu o bună ştiinţă, marginalizată şi plasată de către "luminaţii învăţaţi" ai Europei în unghiul obscur al acesteia.
Ba mai mult, şi astazi cei ce refuză cu obstinaţie să recunoască adevărul istoric, înverşunaţi susţinători ai unor interese oculte, încearcă a ne plasa, pe noi româniii, chiar în afara acestui continent, cu scopul vădit de a ne scoate din memoria românilor, ceea ce s-a întipărit pe răbojul timpului, faptul că suntem urmaşii unui popor european, antic de eroi.
Fireşte, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroase războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor de importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen.
Dar cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost luate pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frusta de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenară a poporului daco-român.
Ne simţim obligaţi să relevăm că în istoriagrafia românească, datorită unei munci de cercetare şi prin capacitatea multor istorici de interpretare a faptelor şi fenomenelor s-au realizat în ultimele două secole, pe cât s-a putut, ţinându-se seama de stadiul dezvoltării ştiinţei istorice din patria noastră, o seamă de lucrări, monografii, sinteze, studii, culegeri de documente, prin care s-a dovedit că poporul român nu a trăit în afara acestei istorii, argumentându-se în felul gândit atunci autohtonitatea şi continuitatea lui.
În acest răstimp de peste două secole, în scrierea istoriei poporului român, din cauza lipsei unei documentări corespunzătoare, cronicarii şi istoricii noştri s-au lăsat furaţi de unele aspecte făcute de istoricii străini referitor la vechimea şi afirmarea poporului român în vechea vatră strămoşească a Daciei antice, aprecieri care au distorsionat adevărul istoric, prezentându-ne pe noi românii ca un popor format chipurile din scursorile imperiului roman, din coloniştii aduşi "ex toto Orbe romano", la desăvârşirea căruia ar fi contribuit apoi şi aşa zisele "popoare" migratoare, cu cultura lor materială şi spirituală şi de limbă, şi care în realitate nu erau altceva decât nişte triburi primitive, migratoare, răsboinice, a căror cultură materială şi spirituală o purtau pe şeaua cailor lor, şi care aveau un nesemnificativ număr de cuvinte ce nu depăşea 250-300.
Şi astfel, după aceste teze şi concepţii nefondate, nici când argumentate ştiinţific, s-a prezentat poporul român ca fiind o creaţie cu totul tânără rodul unor influenţelor străine, a multor influenţe manifestate în toate domeniile de activitate atât în formarea organizaţiilor lui politice statale, în forjarea limbii până şi în creştinarea sa făcută cu sprijinul migratorilor venetici, sedentarizaţi şi creştinaţi, chipurile, mai devreme decât românii autohtoni.
Şi cu multe din asemenea inepţii, trăim astăzi, din păcate şi astăzi, întrucât cei ce le susţin, "ştiinţificii", după cum îi caracteriza marele enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Haşdeu, nu vor să renunţe aşa de uşor la învechitele şi nerealele lor supoziţii.
Dar, ca urmare a noilor şi excepţionalelor descoperiri arheologice, precum şi a noilor documente, cronici scrise, identificate în diferite arhive şi biblioteci din străinătate, realizate de un număr din ce în ce mai mare de cercetători, cu adevăraţi patioţi, descoperitori care nu numai că se completează, în mod consistent cu concluziile cunoscute, dar ele răstoarnă chiar radical pe cele vechi.
Iată de ce se impune imperios o rexeminare atentă, o reevaluare şi o rescriere a întregii noastre Istorii, valorificând şi integrând şi noile rezultate ale cercetării ştiinţifice. Şi acestea, mai ales acum când, cu mult trâmbiţata aşa zisa teză a "intrării în Europa civilizată" a României, de cei care o socotesc doar ca fiind o cenuşereasă a “Orientului barbar”, teză ce ţine mereu capul de afiş în mass-media română şi de peste hotare, se impune o relansare a istoriografiei naţionale prin lucrări ştiinţifice de mare rezonanţă internă şi internaţională, care să prezinte adevărul istoric cu sensurile şi resorturile sale reale, aşezându-ne, pe baza noilor descoperiri, la locul cuvenit în Istoria Universală.
Structurarea bogatului şi ineditului material documentar într-o nouă manieră de realizare a unor sinteze, care să înfăţişeze unitar, nu după graniţele politice vremelnice în care s-au găsit, timp îndelungat, anumite provincii istorice româneşti, ci după întinderea geografică firească a întregului popor din vastul spaţiu carpato- dunăreano-panono, balcanic şi pontic, înţelegându-se aici şi întinsele teritorii din nordul Mării Negre, va scoate astfel la iveală, surprinzându-i uneori chiar şi pe unii specialişti străini, luminosul şi preţiosul chihlimbar al istoriei multimilenare a poporului român, al cărui spaţiu de plămădire a avut un destin glorios, el fiind chiar "leagănul civilizaţiei europene".
Rezultatele indubitabile ale cercetării şi analizei obiective ştiinţifice a noului şi ineditului material documentar şi arheologic, oferă şansa de a cunoaşte cu adevărat adâncumea multimilenară din care românii provin, plămada etno-culturală care ne-a marcat din capul locului identitatea naţională. Adevărata istorie a poporului nostru începe cu primele descoperiri ale prezenţei genului uman pe întinsul spaţiu strămoşesc.
Din această perspectivă, au o relevanţă aparte, după părerea noastră, descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XII-lea, atât în arheologie, cât şi în arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marile centre culturale europene sau în capitalele unor foste marii imperii şi regate vecine.
Este, credem, important să amintim în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative ca: descoperirea tăbliţelor de lut ars de la Tărtăria, care ca şi cele de la Turdaş, din Ardealul nostru românesc, descoperite în secolul al XIX-lea, atestă cea mai veche scriere pictografică, cu peste 1500 de ani mai devreme decât cele descoperite în Sumer în Mesopotamia.
Aducerea în actualitate de către istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, a celei mai vechi cronici turceşti numirtă Oguznam, care deşi a fost tipărită şi în diferite limbi de circulaţie internaţională - germană, franceză şi rusă, încă în secolul al XVIII-lea, dar de a carei existenta, marii noştri istorici nu aflaseră, cronică în care se menţionează existenţa, în secolul al IX-lea, -mai concret la anul 839- după aprecierile istoricului Ali Ekrem, a unei "Ţări a Românilor", adică a unui stat românesc, în care curgea şi o "Apă a Românilor", ţară care s-a confruntat cu cumanii, deci ţara românilor avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct, situată în nordul Dunării şi în ţinuturile din nordul Mării Negre;
-descoperirea Atlasului german din anul 1826, în care, pe o hartă ilustrând "popoarele Europei răsăritene la anul 900" pământul românesc "Walahii oder Rumuny", se întindea din Panonia şi până la Nipru, menţionându-se totodată şi cinci voivodate româneşti, deci a unor ţărişoare locale;
-descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secoloul VIII-lea, în care este menţionată "ţara Ardil", adică ţara Ardealului, termen curat românesc, menţionată cu două secole înainte de invazia triburilor primitive migratoare ungare în Bazinul mijlociu al dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-l după topica limbii ungare-Erdely;
-descoperirea în Biblioteca Academiei ungare de ştiinţe din Budapesta a lucrării preotului romano-catolic Lukacs Karoly şi arheolog în acelaşi timp, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a descoperit urmele arheologice ale mai multor palate, biserici şi conace româneşti, din secolul al X-lea, tocmai din timpul cotropirii acelor pământuri româneşti de către migratorii răsboinici hunagri;
-descoperirea Cronicii împăratului german Friederich al II-lea Barbarossa, în care pentru anul 1189 se atestă existenţa unei "ţări româneşti" numită "Walahia" între Dunăre şi Munţii Carpaţi, descrindu-i-se cu lux de amănunt graniţele, ţară "independentă" condusă de un "principe", care în dialog cu împăratul şi-a afirmat suveranitatea;
-descifrarea de către specialistul aromân Stefanovschi a inscripţiei de pe inelul de aur din Celei (Sucidava) din jud. Gorj, precum şi a inscripţiei de pe inelul de le Ezerevo (Bulgaria de nord-est pământ românesc), inscripţii care au fost scrise cu alfabet grecesc dar într-o limbă română, în dialectul aromân;
-argumentarea ştiinţifică a creştinării daco-românilor încă de către Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, şi de către Sfântul Apostol Pavel în sudul Dunării. Răspândirea noii credinţe a lui Hristos s-a făcut în limba daco-românească, latina dunăreană, pe care ei o vorbeau de mii de ani. Termenul de Biserică este curat daco-românesc !
În timp ce vechea istoriografie sublinia că o dată cu apariţia migratorilor, aşa zisa plămadă daco-romană s-a refugiat în munţi, unde a trăit aproape o mie de ani, iar ulterior şi-a corectat teza, afirmând că a trăit şi în pădurile de la şes, din rândul daco-românilor autohtoni se ridicau zeci de împăraţi ai Imperiului roman de răsărit de origină dacică, dintre care unii voiau să refacă Imperiul dacilor lui Decebal, că din rândul intelectualităţii autohtone creştineşti s-a ridicat o întreagă pleiadă de episcopi români, care au participat la numeroase concilii ecumenice ale Bisericii creştine, care si-au adus un aport însemnat la întărirea organizatorică a Bisericii creştineşti , a fundamentării ei dogmatice prin scrierile lor în limba latină romană, de înaltă ţinută, suirea pe tronul Sfântului Scaun de la Roma a unor papi din spaţiul daco-românesc, menţionaţi în Istoria Papilor, editată de Vatican, ca fiind "di patria incognita", specificând la unul dintre ei că este din Tomis din România; -descoperirea în parte a lucrării ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmosgraphia, scrisă în limba română dunăreană cu alfabet geto/dacic, existent la marele şi viteazul popor de peste trei milioane de suflete pe timpul lui Buerebista, de mii de ani, cu mult înaintea alfabetului roman.
Şirul noilor descoperiri arheologice şi istorice care privesc istoria poporului nostru este mare. Ne permitem să mai amitim încă câteva care au o însemnătate deosebită pentru pentru argumentarea vechimii poporului daco-român şi a limbii sale daco-româneşti de neam latin. În lucrările lui Homer -Iliada şi Odiseeia-, care descrie vestitele răsboaie troiene din secolul al IX-lea î.e.n., s-au descoperit cuvinte, nume de persoane şi alte expresii daco-româneşti, provenite, fără îndoială, de la neamurile geto/dacice -ionieni, dorieni, acheeni-, plecate din spaţiul carpatin; descoperirea într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora, din secolul al V-lea î.e.n. a unor cuvinte neoaş româneşti, ca spre exemplu cuvântul "Moşneni”, descrierea unor obiceiuri ale "hiperporeilor", adică a locuitorilor din nordul Dunării, care nu erau alţii decât geto/dacii ca şi strămoşii lor sciţii şi cimerienii. Ei, adică hiperboreii -scrie Pithagora- îşi lucrează pământul în devălăşie, iar produsele se împart după cantitatea de muncă depusă de fiecare. La ei , adică la hiperborei, judecătorul care judecă strâmb, este ucis imediat.
Filologii noştri n-au dat crezare aprecierilor marelui nostru istoric Nicolae Iorga care subliniind raporturile românilor autohtoni cu migratorii aprecia: "Noi am vorbit româneşte în faţa goţilor, gepizilor, hunilor şi slavilor" şi aceşti "ştiinţifici" au debitat că migratorii ne-au dat o mulţime de cuvinte, până şi noţiunea de "plug" de la slavi, care pe vremea aceea nici nu cunpşteau agricultura, în timp ce arheologii români au descoperit sute de kilograme de grâu şi meiu în cetăţile dacice.
Iată că în Raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atila, în al cărui blazon, după noile cerctări figura ca fiind şi "Rege al dacilor", se menţionează câteva cuvinte curat româneşti "meiu", "mied", "colibă", iar la masa dată de Atila în onoarea diplomaţilor bizantini s-a vorbit şi în limba ausonică, care nu era alta, după o seamă de specialităţi în domeniu, decât limba daco-românească, latina dunăreană.
Sunt toate aceste descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care afirmă, după "cercetările" lor că noţiuni de cuvinte româneşti scrise, chipurile, nu apar decât abia din secolul al IX-lea.
Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto/dacilor, cei doi lei afrondaţi, nereprodusă în nici un manual şcolar sau universitar, care se regăseşte la diferiţi domnitori români până la stema României Mari din anul 1921. Documentele mai amintesc că regii daci peste 20 mai aveau şi coroane din aur pe cap.
Studii perseverente au demonstrat existenţa în vocabularul popoarelor italian, spaniol, francez, englez, irlandez, lituanian etc. a zeci şi sute de cuvinte daco-româneşti, păstrate la aceste popoare nu prin filieră latino-romană, ci cu mult înainte de înfiinţarea Imperiului roman; identificarea rostirea cuvintelor din rugăciunea Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Wallace-lui din Marea Britanie, ceea ce dovedeşte folosirea de către toţi aceştia a limbii daco-româneşti.
Pe acest făgaş al completării istoriografiei romaneşti cu importante piese de chihlimbar, se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri şi a unui film color ce conţine texte dintr-o Veche Cronică românească, însumând 448 de pagini, datând din secolele XI-XIII, scrisă în limba română, latina dunăreană arhaică, cu alfabet geto/dac pe care românii îl mai foloseau -după argumentarea lui Haşdeu-, încă şi pe vremea domnitorului muntean Vlad Ţepeş.
Descifrat cu ajutorul dicţionarului latino arhaic-român a lui Ion Nădejdie, de către cercetătoarea Mihai-Enăciuc, Codexul românesc cuprinde îndemnuri -la luptă ale domnitorului Vlad-, ca şi al altora şi la rezistenţă a ostaşilor valahi în faţa agresiunilor migratorilor pecenegi din răsărit şi a ungurilor din partea apuseană, conduşi de regii Ştefan I., Ştefan al II-lea precum şi al altora, în nu mai puţin de 54 de bătălii victorioase şi din care rezultă că ţara românescă -de la Arad şi Streiu, de la Maramureş şi până la Marea cea Mare- era un stat bine organizat, având o cultură materială şi spirituală creştinească, bine consolidată, menţinându-se chiar şi existenţa unui portativ muzical, apreciat de specialiştii de la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, ca fiind printre primele din lume.
Din toate aceste descoperiri se desprinde convingător că poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, ai cărui strămoşi geto/dacii au contribuit la formarea poporului elen, grec, că romanii sunt nepoţii târzii ai acestora, că mlădiţele din puternicul şi vânjosul trup al viteazului şi eroicului popor geto/dac, au contribuit la formarea poporului spaniol, francez, irlandez, şi la îmbogăţirea limbii acestora, precum şi a limii engleze însăşi.
Totodată se mai desprinde că poporul român a fost acela care moştenind înfloritoarea cultură materială şi spirituală şi de limbă a strămoşilor lui autohtoni, a geto/dacilor, el a fost acela care a contribuit la formarea ca popoare sedentarizate a triburilor primitive sârbo-croate, protobulgare, ungare şi ucrainiene pe pământurile noastre strămoşeşti, şi la îmbogăţirea limbii acestor popoare.
Din nefericire, asistăm cu mâhnire la o recrudescenţă a unor teorii retrograde care ne îndeamnă: "Nu mai încercaţi să trageţi tot timpul spuza pe turta ideologiei naţionale"-cum s-a exprimat un lider politic.
La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care toţi istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul "naţiunii culturale". Prin "naţiuni culturale" autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie...modificate, pentru că ele nu mai corespund "criteriilor culturale", după care ar urma "spiritualizarea" lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Iugoslavia şi Cehoslovacia. Promovarea acestor jalnice supoziţii în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă dezvăluie, de fapt, ţelul urmărit. Eforturile patrioţilor români pentru ca ţara aceasta să cunoască o înflorire reală economică şi socială, pe măsura timpurilor în care trăim, să realizeze un adevărat stat de drept şi profund democratic au intrat într-un nedrept con de umbră. De fapt o "Românie suverană şi independentă', cum suna şi generosul crez politic al seniorului Corneliu Coposu, o Românie a Păcii în marele buchet al statelor Uniunii Europene, unde "spiritualizarea graniţelor, a frontierelor dintre diferite ţări " nu înseamnă -după cum remarca încă din perioada înterbelică chiar marele nostru diplomat de talie europeană, Nicolae Titulescu- acceptarea recroirii geografiei politice europene (după care unii politologi şi destabilizatori revizionişti ai situaţiei politice actuale visează nostalgic, făcând demersuri aberante pentru ca acest proces să se realizeze cât mai curând posibil A.D.), ci "ca o adâncire a colaborării şi încrederii, pe baza egalităţii în drepturi ale tuturor ţărilor suverane şi independente".
Acei care nu sunt legaţi trup şi suflet de acest popor şi de această ţară, nu pot înţelege -şi poate că nici nu vor, deşi trăiesc în această ţară, unde li se asigură condiţii de viaţă ca nici unde în vreo altă ţară-, de ce românii patrioţi acordă o aşa de mare importanţă trecutului lor zbuciumat şi eroic". Istoria - remarca marele nostru istoric, Nicolae Iorga - care se putea crede până acum o materie pe lângă celelalte, se invederează din ce în ce mai mult că este o necesitate pentru conştiinţa umană: "şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri."
Afirmaţiile cinice, ofensatoare, profesate de un om politic, care se pretinde a fi şi istoric, trăind un şir de ani în străinătate, după care "Invocarea milenarismului nostru este inadmisibilă", că "Noi (românii) suntem un amestec divers de cumani, de pecenegi şi de toţi care au venit peste noi" pot fi însă infirmate, recurgând la memoria documentelor istorice.
Cercetări şi descoperiri noi, arheologice şi documentare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că istoria poporului român nu începe nici cu cumanii sau pecenegii şi nici cu cotropirile romane în Dacia străbună şi cu învingerea regelui erou, Decebal. Existenţa lui etnică, cultura lui materială şi spirituală precede cu milenii acest moment "trecător" din istoria lui zbuciumată. Ea nu începe nici cu istoria geto/dacilor -părinţi autohtoni ai poporului nostru, cum ar fi ispitiţi unii să creadă. "Dacă vrem să vorbim de continuitate -remarca în mod strălucit Mircea Eliade_ ea trebuie căutată la un nivel mult mai adânc decât cel circumscris de istoria Geto/dacilor, a Daco-romanilor şi a descendenţilor lor, Românii. Căci cultul lui Zamolxis, la fel ca şi miturile şi simbolurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat şi ale Mediteranei".
Celor care ţin cu tot dinadinsul la vechile supoziţii din istoria poporului român s-au alăturat politologii de duzină, răsădiţi ca ciupercile, peste noapte, după anul 1989, care n-au întârziat să-i blameze şi să-i eticheteze pe toţi acei istorici care au îndrăsnit să pună în lumină faţa adevărată a istoriei noastre, drept "naţionalişti", "şovini", ba chiar "fascişti", "protocronişti", în cel mai rău sens al cuvântului. Scopul, contrar rigorilor ştiinţifice, urmăreşte nu numai denigrarea, pentru că, prin noile descoperiri arheologice şi cercetări istorice, se susţine necesitatea nu numai a se rescrie istoria românilor, dar şi schimbarea ordinii valorilor pe scena Istoriei Universale, în favoarea poporului român. Aceşti politologi transnaţionali, pripăşiţi în România, sunt "dispuşi -după aprecierile lui Nicolae Densuşianu- să vadă valori oriunde, nu numai la ei acasă, nu ! "
Mai mult, aceşti politologi sunt incapabili să întreţină un dialog sincer, obiectiv.
În acest context istoric deosebit de complex, dobândeşte o şi mai mare actualitate nevoia revederii istoriei noastre naţionale din perspectiva noilor descoperiri ştiinţifice, care să pună în adevărata lor lumină cu obiectivitate şi onestitate, procesele, fenomenele şi faptele istorice aşa cum au fost ele în realitate. Iată de ce suntem întru totul de acord cu concluzia istoricului francez, academicianul Jean Jaques Amper (1800-1864) care considera, pe bună dreptate, că "Se va rescrie mereu istoria, pentru că idealul istoric, ca şi idealul artei şi poeziei nu va fi niciodată complet realizat. S-ar părea că nu ar trebui să fie aşa, s-ar părea că faptele fiind cunoscute s-ar putea scrie odată pentru totdeauna o istorie definitivă. Dar faptele nu sunt istorie, ele nu sunt decât învelişul, precum marmura îi este statuii; la fel cum sculptorul trebuie să facă să iasă din fapte-forma şi viaţa."
AUTOR Augustin DEAC
In acest sens, cititi "Ei, VLAHII, au fost daci si dacii suntem noi", un articol scris de dr. Napoleon Sãvescu si publicat de Arim pe http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/
Sursa: DACIA magazin - martie 2003
Nu avem nici un Institut naţional de dacologie. Mircea Eliade a încercat sa facă ceva în anul 1939, cu sprijinul primului ministru român de atunci Armand Călinescu, când a scos şi o revistă.
La Universităţile noastre - multe câte sunt - nu se predă nici măcar un curs special de Istoria Daciei şi a poporului său antic; în ţară nu avem nici-o Catedră universitară de studierea istoriei dacice; la noi în ţară nu s-a scris încă o monografie completă privind Istoria Daciei antice, deşi avem atâtea privind Istoria Romei antice, Istoria Greciei antice, Istoria etc.
Cercetătorul Ovidiu Drâmba în lucrarea sa sinteză: “Istoria culturii şi civilizaţiei”, ediţia I, preciza că despre Dacia şi poporul dac anticii au scris 16 lucrări în limba latină şi 15 în limba greacă. O minimalizare. Până acum s-au depistat peste 221 de autori antici care au scris despre viteazul şi eroicul popor geto/dac. De ce oare atâtea lucrări ?
Pentru că, după părerea noastră, atunci în Europa s-au confruntat două concepţii opuse despre lume şi viaţă. Una era cea a strămoşilor noştri autohtoni, cea a geto/dacilor de peste 3 milioane de suflete, cifră care nu apare în niciun manual şcolar sau universitar, popor antic care s-a condus după nişte principii cu adevărat democratice -popor muncitor, cinstit, drept, tolerant- căci pe timpul lui Decebal, acesta i-a primit în ţara lui şi pe evreii alungaţi din Ierusalim şi pe ţiganii indieni.
Neamul geto/dac era iubitor de dreptate, dârz, luptător pentru apărarea bunurilor materiale şi spirituale create cu multă trudă şi sudoare, pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi suveranitatea ţării şi a poporului, pentru libertate, pe de o parte, iar pe de altă parte principiile Romei oligarhice, egoiste, de mare putere, prin care urmărea cotropiri de teritorii şi popoare, de dominare şi subjugare şi exploatare a popoarelor cucerite, pentru asigurarea luxului şi orgiilor imperiale.
Iată de ce răsboaiele romanilor împotriva dacilor au strârnit atâta interes, ele fiind cele mai însemnate evenimente din istoria lumii în care se confruntau două concepţii despre lume şi viaţă, iar victoria vremelnică a Romei a dat înapoi societatea omenească cu câteva bune secole.
În această confruntare pe viaţă şi pe moarte dacii lui Decebal i-a avut ca aliaţi pe fraţii lor persani, în frunte cu regele lor Pacorus al II-lea, mlădiţe ale geto/dacilor plecate cu milenii în urmă, din cetatea carpatină şi care şi ei erau ameninţaţi de aceleaşi primejdii.
Vitregiile vremurilor, care s-au abătut secole de a rândul asupra poporului român, au aruncat vrăjmăşie şi istoria lui într-un nedrept con de umbră, fiind minimalizată dinadins, cu o bună ştiinţă, marginalizată şi plasată de către "luminaţii învăţaţi" ai Europei în unghiul obscur al acesteia.
Ba mai mult, şi astazi cei ce refuză cu obstinaţie să recunoască adevărul istoric, înverşunaţi susţinători ai unor interese oculte, încearcă a ne plasa, pe noi româniii, chiar în afara acestui continent, cu scopul vădit de a ne scoate din memoria românilor, ceea ce s-a întipărit pe răbojul timpului, faptul că suntem urmaşii unui popor european, antic de eroi.
Fireşte, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroase războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor de importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen.
Dar cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost luate pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frusta de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenară a poporului daco-român.
Ne simţim obligaţi să relevăm că în istoriagrafia românească, datorită unei munci de cercetare şi prin capacitatea multor istorici de interpretare a faptelor şi fenomenelor s-au realizat în ultimele două secole, pe cât s-a putut, ţinându-se seama de stadiul dezvoltării ştiinţei istorice din patria noastră, o seamă de lucrări, monografii, sinteze, studii, culegeri de documente, prin care s-a dovedit că poporul român nu a trăit în afara acestei istorii, argumentându-se în felul gândit atunci autohtonitatea şi continuitatea lui.
În acest răstimp de peste două secole, în scrierea istoriei poporului român, din cauza lipsei unei documentări corespunzătoare, cronicarii şi istoricii noştri s-au lăsat furaţi de unele aspecte făcute de istoricii străini referitor la vechimea şi afirmarea poporului român în vechea vatră strămoşească a Daciei antice, aprecieri care au distorsionat adevărul istoric, prezentându-ne pe noi românii ca un popor format chipurile din scursorile imperiului roman, din coloniştii aduşi "ex toto Orbe romano", la desăvârşirea căruia ar fi contribuit apoi şi aşa zisele "popoare" migratoare, cu cultura lor materială şi spirituală şi de limbă, şi care în realitate nu erau altceva decât nişte triburi primitive, migratoare, răsboinice, a căror cultură materială şi spirituală o purtau pe şeaua cailor lor, şi care aveau un nesemnificativ număr de cuvinte ce nu depăşea 250-300.
Şi astfel, după aceste teze şi concepţii nefondate, nici când argumentate ştiinţific, s-a prezentat poporul român ca fiind o creaţie cu totul tânără rodul unor influenţelor străine, a multor influenţe manifestate în toate domeniile de activitate atât în formarea organizaţiilor lui politice statale, în forjarea limbii până şi în creştinarea sa făcută cu sprijinul migratorilor venetici, sedentarizaţi şi creştinaţi, chipurile, mai devreme decât românii autohtoni.
Şi cu multe din asemenea inepţii, trăim astăzi, din păcate şi astăzi, întrucât cei ce le susţin, "ştiinţificii", după cum îi caracteriza marele enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Haşdeu, nu vor să renunţe aşa de uşor la învechitele şi nerealele lor supoziţii.
Dar, ca urmare a noilor şi excepţionalelor descoperiri arheologice, precum şi a noilor documente, cronici scrise, identificate în diferite arhive şi biblioteci din străinătate, realizate de un număr din ce în ce mai mare de cercetători, cu adevăraţi patioţi, descoperitori care nu numai că se completează, în mod consistent cu concluziile cunoscute, dar ele răstoarnă chiar radical pe cele vechi.
Iată de ce se impune imperios o rexeminare atentă, o reevaluare şi o rescriere a întregii noastre Istorii, valorificând şi integrând şi noile rezultate ale cercetării ştiinţifice. Şi acestea, mai ales acum când, cu mult trâmbiţata aşa zisa teză a "intrării în Europa civilizată" a României, de cei care o socotesc doar ca fiind o cenuşereasă a “Orientului barbar”, teză ce ţine mereu capul de afiş în mass-media română şi de peste hotare, se impune o relansare a istoriografiei naţionale prin lucrări ştiinţifice de mare rezonanţă internă şi internaţională, care să prezinte adevărul istoric cu sensurile şi resorturile sale reale, aşezându-ne, pe baza noilor descoperiri, la locul cuvenit în Istoria Universală.
Structurarea bogatului şi ineditului material documentar într-o nouă manieră de realizare a unor sinteze, care să înfăţişeze unitar, nu după graniţele politice vremelnice în care s-au găsit, timp îndelungat, anumite provincii istorice româneşti, ci după întinderea geografică firească a întregului popor din vastul spaţiu carpato- dunăreano-panono, balcanic şi pontic, înţelegându-se aici şi întinsele teritorii din nordul Mării Negre, va scoate astfel la iveală, surprinzându-i uneori chiar şi pe unii specialişti străini, luminosul şi preţiosul chihlimbar al istoriei multimilenare a poporului român, al cărui spaţiu de plămădire a avut un destin glorios, el fiind chiar "leagănul civilizaţiei europene".
Rezultatele indubitabile ale cercetării şi analizei obiective ştiinţifice a noului şi ineditului material documentar şi arheologic, oferă şansa de a cunoaşte cu adevărat adâncumea multimilenară din care românii provin, plămada etno-culturală care ne-a marcat din capul locului identitatea naţională. Adevărata istorie a poporului nostru începe cu primele descoperiri ale prezenţei genului uman pe întinsul spaţiu strămoşesc.
Din această perspectivă, au o relevanţă aparte, după părerea noastră, descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XII-lea, atât în arheologie, cât şi în arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marile centre culturale europene sau în capitalele unor foste marii imperii şi regate vecine.
Este, credem, important să amintim în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative ca: descoperirea tăbliţelor de lut ars de la Tărtăria, care ca şi cele de la Turdaş, din Ardealul nostru românesc, descoperite în secolul al XIX-lea, atestă cea mai veche scriere pictografică, cu peste 1500 de ani mai devreme decât cele descoperite în Sumer în Mesopotamia.
Aducerea în actualitate de către istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, a celei mai vechi cronici turceşti numirtă Oguznam, care deşi a fost tipărită şi în diferite limbi de circulaţie internaţională - germană, franceză şi rusă, încă în secolul al XVIII-lea, dar de a carei existenta, marii noştri istorici nu aflaseră, cronică în care se menţionează existenţa, în secolul al IX-lea, -mai concret la anul 839- după aprecierile istoricului Ali Ekrem, a unei "Ţări a Românilor", adică a unui stat românesc, în care curgea şi o "Apă a Românilor", ţară care s-a confruntat cu cumanii, deci ţara românilor avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct, situată în nordul Dunării şi în ţinuturile din nordul Mării Negre;
-descoperirea Atlasului german din anul 1826, în care, pe o hartă ilustrând "popoarele Europei răsăritene la anul 900" pământul românesc "Walahii oder Rumuny", se întindea din Panonia şi până la Nipru, menţionându-se totodată şi cinci voivodate româneşti, deci a unor ţărişoare locale;
-descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secoloul VIII-lea, în care este menţionată "ţara Ardil", adică ţara Ardealului, termen curat românesc, menţionată cu două secole înainte de invazia triburilor primitive migratoare ungare în Bazinul mijlociu al dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-l după topica limbii ungare-Erdely;
-descoperirea în Biblioteca Academiei ungare de ştiinţe din Budapesta a lucrării preotului romano-catolic Lukacs Karoly şi arheolog în acelaşi timp, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a descoperit urmele arheologice ale mai multor palate, biserici şi conace româneşti, din secolul al X-lea, tocmai din timpul cotropirii acelor pământuri româneşti de către migratorii răsboinici hunagri;
-descoperirea Cronicii împăratului german Friederich al II-lea Barbarossa, în care pentru anul 1189 se atestă existenţa unei "ţări româneşti" numită "Walahia" între Dunăre şi Munţii Carpaţi, descrindu-i-se cu lux de amănunt graniţele, ţară "independentă" condusă de un "principe", care în dialog cu împăratul şi-a afirmat suveranitatea;
-descifrarea de către specialistul aromân Stefanovschi a inscripţiei de pe inelul de aur din Celei (Sucidava) din jud. Gorj, precum şi a inscripţiei de pe inelul de le Ezerevo (Bulgaria de nord-est pământ românesc), inscripţii care au fost scrise cu alfabet grecesc dar într-o limbă română, în dialectul aromân;
-argumentarea ştiinţifică a creştinării daco-românilor încă de către Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, şi de către Sfântul Apostol Pavel în sudul Dunării. Răspândirea noii credinţe a lui Hristos s-a făcut în limba daco-românească, latina dunăreană, pe care ei o vorbeau de mii de ani. Termenul de Biserică este curat daco-românesc !
În timp ce vechea istoriografie sublinia că o dată cu apariţia migratorilor, aşa zisa plămadă daco-romană s-a refugiat în munţi, unde a trăit aproape o mie de ani, iar ulterior şi-a corectat teza, afirmând că a trăit şi în pădurile de la şes, din rândul daco-românilor autohtoni se ridicau zeci de împăraţi ai Imperiului roman de răsărit de origină dacică, dintre care unii voiau să refacă Imperiul dacilor lui Decebal, că din rândul intelectualităţii autohtone creştineşti s-a ridicat o întreagă pleiadă de episcopi români, care au participat la numeroase concilii ecumenice ale Bisericii creştine, care si-au adus un aport însemnat la întărirea organizatorică a Bisericii creştineşti , a fundamentării ei dogmatice prin scrierile lor în limba latină romană, de înaltă ţinută, suirea pe tronul Sfântului Scaun de la Roma a unor papi din spaţiul daco-românesc, menţionaţi în Istoria Papilor, editată de Vatican, ca fiind "di patria incognita", specificând la unul dintre ei că este din Tomis din România; -descoperirea în parte a lucrării ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmosgraphia, scrisă în limba română dunăreană cu alfabet geto/dacic, existent la marele şi viteazul popor de peste trei milioane de suflete pe timpul lui Buerebista, de mii de ani, cu mult înaintea alfabetului roman.
Şirul noilor descoperiri arheologice şi istorice care privesc istoria poporului nostru este mare. Ne permitem să mai amitim încă câteva care au o însemnătate deosebită pentru pentru argumentarea vechimii poporului daco-român şi a limbii sale daco-româneşti de neam latin. În lucrările lui Homer -Iliada şi Odiseeia-, care descrie vestitele răsboaie troiene din secolul al IX-lea î.e.n., s-au descoperit cuvinte, nume de persoane şi alte expresii daco-româneşti, provenite, fără îndoială, de la neamurile geto/dacice -ionieni, dorieni, acheeni-, plecate din spaţiul carpatin; descoperirea într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora, din secolul al V-lea î.e.n. a unor cuvinte neoaş româneşti, ca spre exemplu cuvântul "Moşneni”, descrierea unor obiceiuri ale "hiperporeilor", adică a locuitorilor din nordul Dunării, care nu erau alţii decât geto/dacii ca şi strămoşii lor sciţii şi cimerienii. Ei, adică hiperboreii -scrie Pithagora- îşi lucrează pământul în devălăşie, iar produsele se împart după cantitatea de muncă depusă de fiecare. La ei , adică la hiperborei, judecătorul care judecă strâmb, este ucis imediat.
Filologii noştri n-au dat crezare aprecierilor marelui nostru istoric Nicolae Iorga care subliniind raporturile românilor autohtoni cu migratorii aprecia: "Noi am vorbit româneşte în faţa goţilor, gepizilor, hunilor şi slavilor" şi aceşti "ştiinţifici" au debitat că migratorii ne-au dat o mulţime de cuvinte, până şi noţiunea de "plug" de la slavi, care pe vremea aceea nici nu cunpşteau agricultura, în timp ce arheologii români au descoperit sute de kilograme de grâu şi meiu în cetăţile dacice.
Iată că în Raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atila, în al cărui blazon, după noile cerctări figura ca fiind şi "Rege al dacilor", se menţionează câteva cuvinte curat româneşti "meiu", "mied", "colibă", iar la masa dată de Atila în onoarea diplomaţilor bizantini s-a vorbit şi în limba ausonică, care nu era alta, după o seamă de specialităţi în domeniu, decât limba daco-românească, latina dunăreană.
Sunt toate aceste descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care afirmă, după "cercetările" lor că noţiuni de cuvinte româneşti scrise, chipurile, nu apar decât abia din secolul al IX-lea.
Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto/dacilor, cei doi lei afrondaţi, nereprodusă în nici un manual şcolar sau universitar, care se regăseşte la diferiţi domnitori români până la stema României Mari din anul 1921. Documentele mai amintesc că regii daci peste 20 mai aveau şi coroane din aur pe cap.
Studii perseverente au demonstrat existenţa în vocabularul popoarelor italian, spaniol, francez, englez, irlandez, lituanian etc. a zeci şi sute de cuvinte daco-româneşti, păstrate la aceste popoare nu prin filieră latino-romană, ci cu mult înainte de înfiinţarea Imperiului roman; identificarea rostirea cuvintelor din rugăciunea Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Wallace-lui din Marea Britanie, ceea ce dovedeşte folosirea de către toţi aceştia a limbii daco-româneşti.
Pe acest făgaş al completării istoriografiei romaneşti cu importante piese de chihlimbar, se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri şi a unui film color ce conţine texte dintr-o Veche Cronică românească, însumând 448 de pagini, datând din secolele XI-XIII, scrisă în limba română, latina dunăreană arhaică, cu alfabet geto/dac pe care românii îl mai foloseau -după argumentarea lui Haşdeu-, încă şi pe vremea domnitorului muntean Vlad Ţepeş.
Descifrat cu ajutorul dicţionarului latino arhaic-român a lui Ion Nădejdie, de către cercetătoarea Mihai-Enăciuc, Codexul românesc cuprinde îndemnuri -la luptă ale domnitorului Vlad-, ca şi al altora şi la rezistenţă a ostaşilor valahi în faţa agresiunilor migratorilor pecenegi din răsărit şi a ungurilor din partea apuseană, conduşi de regii Ştefan I., Ştefan al II-lea precum şi al altora, în nu mai puţin de 54 de bătălii victorioase şi din care rezultă că ţara românescă -de la Arad şi Streiu, de la Maramureş şi până la Marea cea Mare- era un stat bine organizat, având o cultură materială şi spirituală creştinească, bine consolidată, menţinându-se chiar şi existenţa unui portativ muzical, apreciat de specialiştii de la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, ca fiind printre primele din lume.
Din toate aceste descoperiri se desprinde convingător că poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, ai cărui strămoşi geto/dacii au contribuit la formarea poporului elen, grec, că romanii sunt nepoţii târzii ai acestora, că mlădiţele din puternicul şi vânjosul trup al viteazului şi eroicului popor geto/dac, au contribuit la formarea poporului spaniol, francez, irlandez, şi la îmbogăţirea limbii acestora, precum şi a limii engleze însăşi.
Totodată se mai desprinde că poporul român a fost acela care moştenind înfloritoarea cultură materială şi spirituală şi de limbă a strămoşilor lui autohtoni, a geto/dacilor, el a fost acela care a contribuit la formarea ca popoare sedentarizate a triburilor primitive sârbo-croate, protobulgare, ungare şi ucrainiene pe pământurile noastre strămoşeşti, şi la îmbogăţirea limbii acestor popoare.
Din nefericire, asistăm cu mâhnire la o recrudescenţă a unor teorii retrograde care ne îndeamnă: "Nu mai încercaţi să trageţi tot timpul spuza pe turta ideologiei naţionale"-cum s-a exprimat un lider politic.
La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care toţi istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul "naţiunii culturale". Prin "naţiuni culturale" autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie...modificate, pentru că ele nu mai corespund "criteriilor culturale", după care ar urma "spiritualizarea" lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Iugoslavia şi Cehoslovacia. Promovarea acestor jalnice supoziţii în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă dezvăluie, de fapt, ţelul urmărit. Eforturile patrioţilor români pentru ca ţara aceasta să cunoască o înflorire reală economică şi socială, pe măsura timpurilor în care trăim, să realizeze un adevărat stat de drept şi profund democratic au intrat într-un nedrept con de umbră. De fapt o "Românie suverană şi independentă', cum suna şi generosul crez politic al seniorului Corneliu Coposu, o Românie a Păcii în marele buchet al statelor Uniunii Europene, unde "spiritualizarea graniţelor, a frontierelor dintre diferite ţări " nu înseamnă -după cum remarca încă din perioada înterbelică chiar marele nostru diplomat de talie europeană, Nicolae Titulescu- acceptarea recroirii geografiei politice europene (după care unii politologi şi destabilizatori revizionişti ai situaţiei politice actuale visează nostalgic, făcând demersuri aberante pentru ca acest proces să se realizeze cât mai curând posibil A.D.), ci "ca o adâncire a colaborării şi încrederii, pe baza egalităţii în drepturi ale tuturor ţărilor suverane şi independente".
Acei care nu sunt legaţi trup şi suflet de acest popor şi de această ţară, nu pot înţelege -şi poate că nici nu vor, deşi trăiesc în această ţară, unde li se asigură condiţii de viaţă ca nici unde în vreo altă ţară-, de ce românii patrioţi acordă o aşa de mare importanţă trecutului lor zbuciumat şi eroic". Istoria - remarca marele nostru istoric, Nicolae Iorga - care se putea crede până acum o materie pe lângă celelalte, se invederează din ce în ce mai mult că este o necesitate pentru conştiinţa umană: "şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri."
Afirmaţiile cinice, ofensatoare, profesate de un om politic, care se pretinde a fi şi istoric, trăind un şir de ani în străinătate, după care "Invocarea milenarismului nostru este inadmisibilă", că "Noi (românii) suntem un amestec divers de cumani, de pecenegi şi de toţi care au venit peste noi" pot fi însă infirmate, recurgând la memoria documentelor istorice.
Cercetări şi descoperiri noi, arheologice şi documentare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că istoria poporului român nu începe nici cu cumanii sau pecenegii şi nici cu cotropirile romane în Dacia străbună şi cu învingerea regelui erou, Decebal. Existenţa lui etnică, cultura lui materială şi spirituală precede cu milenii acest moment "trecător" din istoria lui zbuciumată. Ea nu începe nici cu istoria geto/dacilor -părinţi autohtoni ai poporului nostru, cum ar fi ispitiţi unii să creadă. "Dacă vrem să vorbim de continuitate -remarca în mod strălucit Mircea Eliade_ ea trebuie căutată la un nivel mult mai adânc decât cel circumscris de istoria Geto/dacilor, a Daco-romanilor şi a descendenţilor lor, Românii. Căci cultul lui Zamolxis, la fel ca şi miturile şi simbolurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat şi ale Mediteranei".
Celor care ţin cu tot dinadinsul la vechile supoziţii din istoria poporului român s-au alăturat politologii de duzină, răsădiţi ca ciupercile, peste noapte, după anul 1989, care n-au întârziat să-i blameze şi să-i eticheteze pe toţi acei istorici care au îndrăsnit să pună în lumină faţa adevărată a istoriei noastre, drept "naţionalişti", "şovini", ba chiar "fascişti", "protocronişti", în cel mai rău sens al cuvântului. Scopul, contrar rigorilor ştiinţifice, urmăreşte nu numai denigrarea, pentru că, prin noile descoperiri arheologice şi cercetări istorice, se susţine necesitatea nu numai a se rescrie istoria românilor, dar şi schimbarea ordinii valorilor pe scena Istoriei Universale, în favoarea poporului român. Aceşti politologi transnaţionali, pripăşiţi în România, sunt "dispuşi -după aprecierile lui Nicolae Densuşianu- să vadă valori oriunde, nu numai la ei acasă, nu ! "
Mai mult, aceşti politologi sunt incapabili să întreţină un dialog sincer, obiectiv.
În acest context istoric deosebit de complex, dobândeşte o şi mai mare actualitate nevoia revederii istoriei noastre naţionale din perspectiva noilor descoperiri ştiinţifice, care să pună în adevărata lor lumină cu obiectivitate şi onestitate, procesele, fenomenele şi faptele istorice aşa cum au fost ele în realitate. Iată de ce suntem întru totul de acord cu concluzia istoricului francez, academicianul Jean Jaques Amper (1800-1864) care considera, pe bună dreptate, că "Se va rescrie mereu istoria, pentru că idealul istoric, ca şi idealul artei şi poeziei nu va fi niciodată complet realizat. S-ar părea că nu ar trebui să fie aşa, s-ar părea că faptele fiind cunoscute s-ar putea scrie odată pentru totdeauna o istorie definitivă. Dar faptele nu sunt istorie, ele nu sunt decât învelişul, precum marmura îi este statuii; la fel cum sculptorul trebuie să facă să iasă din fapte-forma şi viaţa."
AUTOR Augustin DEAC
In acest sens, cititi "Ei, VLAHII, au fost daci si dacii suntem noi", un articol scris de dr. Napoleon Sãvescu si publicat de Arim pe http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/
Sursa: DACIA magazin - martie 2003
Abonați-vă la:
Postări (Atom)