ALSACIANUL ALB

ALSACIANUL ALB

REQUIEM OF THE WOLF

BINE ATI VENIT !

Cand m-am apucat de acest blog, nu mi-am dat seama de cat de complicat va fi, sa expun traditia strabunilor nostrii, de cate "piese" dispun si cate altele lipsesc, (sau mai bine zis) "au disparut de-a lungul anilor... Din pacate, nu ne putem rezuma decat pe putine studii scrise: Herodot in "Istorii", Strabon in "Geografia" sa si inca cativa... Dar si aceste marturii pot fi "intoarse din condei"! Singurele marturii stiintifice, pot fi gasite in piesele arheologice gasite si ramase in patrimoniu, iar in rest pentru un "neprofesionist in ale istoriei", sunt simpe ipoteze. De aceea, am preferat sa aleg aceasta forma, si sa prezint pe acest blog, pareri profesioniste, dovezi arheologice si de alta natura, ce au fost descoperite, sau vor fi descoperite de acum incolo! Totodata, am prezentat, cateva site-uri si bloguri , ce mi se par interesante... Vizionare placuta!

sâmbătă, 6 martie 2010

ISTORIA ADEVĂRULUI ISTORIC, MOŞII ŞI STRĂMOŞII POPORULUI ROMÂN

Cu părere de rău constatăm că în România n-a avut loc nici măcar un singur congres naţional de dacologie.


Nu avem nici un Institut naţional de dacologie. Mircea Eliade a încercat sa facă ceva în anul 1939, cu sprijinul primului ministru român de atunci Armand Călinescu, când a scos şi o revistă.

La Universităţile noastre - multe câte sunt - nu se predă nici măcar un curs special de Istoria Daciei şi a poporului său antic; în ţară nu avem nici-o Catedră universitară de studierea istoriei dacice; la noi în ţară nu s-a scris încă o monografie completă privind Istoria Daciei antice, deşi avem atâtea privind Istoria Romei antice, Istoria Greciei antice, Istoria etc.

Cercetătorul Ovidiu Drâmba în lucrarea sa sinteză: “Istoria culturii şi civilizaţiei”, ediţia I, preciza că despre Dacia şi poporul dac anticii au scris 16 lucrări în limba latină şi 15 în limba greacă. O minimalizare. Până acum s-au depistat peste 221 de autori antici care au scris despre viteazul şi eroicul popor geto/dac. De ce oare atâtea lucrări ?

Pentru că, după părerea noastră, atunci în Europa s-au confruntat două concepţii opuse despre lume şi viaţă. Una era cea a strămoşilor noştri autohtoni, cea a geto/dacilor de peste 3 milioane de suflete, cifră care nu apare în niciun manual şcolar sau universitar, popor antic care s-a condus după nişte principii cu adevărat democratice -popor muncitor, cinstit, drept, tolerant- căci pe timpul lui Decebal, acesta i-a primit în ţara lui şi pe evreii alungaţi din Ierusalim şi pe ţiganii indieni.

Neamul geto/dac era iubitor de dreptate, dârz, luptător pentru apărarea bunurilor materiale şi spirituale create cu multă trudă şi sudoare, pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi suveranitatea ţării şi a poporului, pentru libertate, pe de o parte, iar pe de altă parte principiile Romei oligarhice, egoiste, de mare putere, prin care urmărea cotropiri de teritorii şi popoare, de dominare şi subjugare şi exploatare a popoarelor cucerite, pentru asigurarea luxului şi orgiilor imperiale.

Iată de ce răsboaiele romanilor împotriva dacilor au strârnit atâta interes, ele fiind cele mai însemnate evenimente din istoria lumii în care se confruntau două concepţii despre lume şi viaţă, iar victoria vremelnică a Romei a dat înapoi societatea omenească cu câteva bune secole.

În această confruntare pe viaţă şi pe moarte dacii lui Decebal i-a avut ca aliaţi pe fraţii lor persani, în frunte cu regele lor Pacorus al II-lea, mlădiţe ale geto/dacilor plecate cu milenii în urmă, din cetatea carpatină şi care şi ei erau ameninţaţi de aceleaşi primejdii.

Vitregiile vremurilor, care s-au abătut secole de a rândul asupra poporului român, au aruncat vrăjmăşie şi istoria lui într-un nedrept con de umbră, fiind minimalizată dinadins, cu o bună ştiinţă, marginalizată şi plasată de către "luminaţii învăţaţi" ai Europei în unghiul obscur al acesteia.

Ba mai mult, şi astazi cei ce refuză cu obstinaţie să recunoască adevărul istoric, înverşunaţi susţinători ai unor interese oculte, încearcă a ne plasa, pe noi româniii, chiar în afara acestui continent, cu scopul vădit de a ne scoate din memoria românilor, ceea ce s-a întipărit pe răbojul timpului, faptul că suntem urmaşii unui popor european, antic de eroi.

Fireşte, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroase războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor de importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen.

Dar cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost luate pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frusta de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenară a poporului daco-român.

Ne simţim obligaţi să relevăm că în istoriagrafia românească, datorită unei munci de cercetare şi prin capacitatea multor istorici de interpretare a faptelor şi fenomenelor s-au realizat în ultimele două secole, pe cât s-a putut, ţinându-se seama de stadiul dezvoltării ştiinţei istorice din patria noastră, o seamă de lucrări, monografii, sinteze, studii, culegeri de documente, prin care s-a dovedit că poporul român nu a trăit în afara acestei istorii, argumentându-se în felul gândit atunci autohtonitatea şi continuitatea lui.

În acest răstimp de peste două secole, în scrierea istoriei poporului român, din cauza lipsei unei documentări corespunzătoare, cronicarii şi istoricii noştri s-au lăsat furaţi de unele aspecte făcute de istoricii străini referitor la vechimea şi afirmarea poporului român în vechea vatră strămoşească a Daciei antice, aprecieri care au distorsionat adevărul istoric, prezentându-ne pe noi românii ca un popor format chipurile din scursorile imperiului roman, din coloniştii aduşi "ex toto Orbe romano", la desăvârşirea căruia ar fi contribuit apoi şi aşa zisele "popoare" migratoare, cu cultura lor materială şi spirituală şi de limbă, şi care în realitate nu erau altceva decât nişte triburi primitive, migratoare, răsboinice, a căror cultură materială şi spirituală o purtau pe şeaua cailor lor, şi care aveau un nesemnificativ număr de cuvinte ce nu depăşea 250-300.

Şi astfel, după aceste teze şi concepţii nefondate, nici când argumentate ştiinţific, s-a prezentat poporul român ca fiind o creaţie cu totul tânără rodul unor influenţelor străine, a multor influenţe manifestate în toate domeniile de activitate atât în formarea organizaţiilor lui politice statale, în forjarea limbii până şi în creştinarea sa făcută cu sprijinul migratorilor venetici, sedentarizaţi şi creştinaţi, chipurile, mai devreme decât românii autohtoni.

Şi cu multe din asemenea inepţii, trăim astăzi, din păcate şi astăzi, întrucât cei ce le susţin, "ştiinţificii", după cum îi caracteriza marele enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Haşdeu, nu vor să renunţe aşa de uşor la învechitele şi nerealele lor supoziţii.

Dar, ca urmare a noilor şi excepţionalelor descoperiri arheologice, precum şi a noilor documente, cronici scrise, identificate în diferite arhive şi biblioteci din străinătate, realizate de un număr din ce în ce mai mare de cercetători, cu adevăraţi patioţi, descoperitori care nu numai că se completează, în mod consistent cu concluziile cunoscute, dar ele răstoarnă chiar radical pe cele vechi.

Iată de ce se impune imperios o rexeminare atentă, o reevaluare şi o rescriere a întregii noastre Istorii, valorificând şi integrând şi noile rezultate ale cercetării ştiinţifice. Şi acestea, mai ales acum când, cu mult trâmbiţata aşa zisa teză a "intrării în Europa civilizată" a României, de cei care o socotesc doar ca fiind o cenuşereasă a “Orientului barbar”, teză ce ţine mereu capul de afiş în mass-media română şi de peste hotare, se impune o relansare a istoriografiei naţionale prin lucrări ştiinţifice de mare rezonanţă internă şi internaţională, care să prezinte adevărul istoric cu sensurile şi resorturile sale reale, aşezându-ne, pe baza noilor descoperiri, la locul cuvenit în Istoria Universală.

Structurarea bogatului şi ineditului material documentar într-o nouă manieră de realizare a unor sinteze, care să înfăţişeze unitar, nu după graniţele politice vremelnice în care s-au găsit, timp îndelungat, anumite provincii istorice româneşti, ci după întinderea geografică firească a întregului popor din vastul spaţiu carpato- dunăreano-panono, balcanic şi pontic, înţelegându-se aici şi întinsele teritorii din nordul Mării Negre, va scoate astfel la iveală, surprinzându-i uneori chiar şi pe unii specialişti străini, luminosul şi preţiosul chihlimbar al istoriei multimilenare a poporului român, al cărui spaţiu de plămădire a avut un destin glorios, el fiind chiar "leagănul civilizaţiei europene".

Rezultatele indubitabile ale cercetării şi analizei obiective ştiinţifice a noului şi ineditului material documentar şi arheologic, oferă şansa de a cunoaşte cu adevărat adâncumea multimilenară din care românii provin, plămada etno-culturală care ne-a marcat din capul locului identitatea naţională. Adevărata istorie a poporului nostru începe cu primele descoperiri ale prezenţei genului uman pe întinsul spaţiu strămoşesc.

Din această perspectivă, au o relevanţă aparte, după părerea noastră, descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XII-lea, atât în arheologie, cât şi în arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marile centre culturale europene sau în capitalele unor foste marii imperii şi regate vecine.

Este, credem, important să amintim în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative ca: descoperirea tăbliţelor de lut ars de la Tărtăria, care ca şi cele de la Turdaş, din Ardealul nostru românesc, descoperite în secolul al XIX-lea, atestă cea mai veche scriere pictografică, cu peste 1500 de ani mai devreme decât cele descoperite în Sumer în Mesopotamia.

Aducerea în actualitate de către istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, a celei mai vechi cronici turceşti numirtă Oguznam, care deşi a fost tipărită şi în diferite limbi de circulaţie internaţională - germană, franceză şi rusă, încă în secolul al XVIII-lea, dar de a carei existenta, marii noştri istorici nu aflaseră, cronică în care se menţionează existenţa, în secolul al IX-lea, -mai concret la anul 839- după aprecierile istoricului Ali Ekrem, a unei "Ţări a Românilor", adică a unui stat românesc, în care curgea şi o "Apă a Românilor", ţară care s-a confruntat cu cumanii, deci ţara românilor avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct, situată în nordul Dunării şi în ţinuturile din nordul Mării Negre;

-descoperirea Atlasului german din anul 1826, în care, pe o hartă ilustrând "popoarele Europei răsăritene la anul 900" pământul românesc "Walahii oder Rumuny", se întindea din Panonia şi până la Nipru, menţionându-se totodată şi cinci voivodate româneşti, deci a unor ţărişoare locale;

-descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secoloul VIII-lea, în care este menţionată "ţara Ardil", adică ţara Ardealului, termen curat românesc, menţionată cu două secole înainte de invazia triburilor primitive migratoare ungare în Bazinul mijlociu al dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-l după topica limbii ungare-Erdely;

-descoperirea în Biblioteca Academiei ungare de ştiinţe din Budapesta a lucrării preotului romano-catolic Lukacs Karoly şi arheolog în acelaşi timp, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a descoperit urmele arheologice ale mai multor palate, biserici şi conace româneşti, din secolul al X-lea, tocmai din timpul cotropirii acelor pământuri româneşti de către migratorii răsboinici hunagri;

-descoperirea Cronicii împăratului german Friederich al II-lea Barbarossa, în care pentru anul 1189 se atestă existenţa unei "ţări româneşti" numită "Walahia" între Dunăre şi Munţii Carpaţi, descrindu-i-se cu lux de amănunt graniţele, ţară "independentă" condusă de un "principe", care în dialog cu împăratul şi-a afirmat suveranitatea;

-descifrarea de către specialistul aromân Stefanovschi a inscripţiei de pe inelul de aur din Celei (Sucidava) din jud. Gorj, precum şi a inscripţiei de pe inelul de le Ezerevo (Bulgaria de nord-est pământ românesc), inscripţii care au fost scrise cu alfabet grecesc dar într-o limbă română, în dialectul aromân;

-argumentarea ştiinţifică a creştinării daco-românilor încă de către Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, şi de către Sfântul Apostol Pavel în sudul Dunării. Răspândirea noii credinţe a lui Hristos s-a făcut în limba daco-românească, latina dunăreană, pe care ei o vorbeau de mii de ani. Termenul de Biserică este curat daco-românesc !

În timp ce vechea istoriografie sublinia că o dată cu apariţia migratorilor, aşa zisa plămadă daco-romană s-a refugiat în munţi, unde a trăit aproape o mie de ani, iar ulterior şi-a corectat teza, afirmând că a trăit şi în pădurile de la şes, din rândul daco-românilor autohtoni se ridicau zeci de împăraţi ai Imperiului roman de răsărit de origină dacică, dintre care unii voiau să refacă Imperiul dacilor lui Decebal, că din rândul intelectualităţii autohtone creştineşti s-a ridicat o întreagă pleiadă de episcopi români, care au participat la numeroase concilii ecumenice ale Bisericii creştine, care si-au adus un aport însemnat la întărirea organizatorică a Bisericii creştineşti , a fundamentării ei dogmatice prin scrierile lor în limba latină romană, de înaltă ţinută, suirea pe tronul Sfântului Scaun de la Roma a unor papi din spaţiul daco-românesc, menţionaţi în Istoria Papilor, editată de Vatican, ca fiind "di patria incognita", specificând la unul dintre ei că este din Tomis din România; -descoperirea în parte a lucrării ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmosgraphia, scrisă în limba română dunăreană cu alfabet geto/dacic, existent la marele şi viteazul popor de peste trei milioane de suflete pe timpul lui Buerebista, de mii de ani, cu mult înaintea alfabetului roman.

Şirul noilor descoperiri arheologice şi istorice care privesc istoria poporului nostru este mare. Ne permitem să mai amitim încă câteva care au o însemnătate deosebită pentru pentru argumentarea vechimii poporului daco-român şi a limbii sale daco-româneşti de neam latin. În lucrările lui Homer -Iliada şi Odiseeia-, care descrie vestitele răsboaie troiene din secolul al IX-lea î.e.n., s-au descoperit cuvinte, nume de persoane şi alte expresii daco-româneşti, provenite, fără îndoială, de la neamurile geto/dacice -ionieni, dorieni, acheeni-, plecate din spaţiul carpatin; descoperirea într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora, din secolul al V-lea î.e.n. a unor cuvinte neoaş româneşti, ca spre exemplu cuvântul "Moşneni”, descrierea unor obiceiuri ale "hiperporeilor", adică a locuitorilor din nordul Dunării, care nu erau alţii decât geto/dacii ca şi strămoşii lor sciţii şi cimerienii. Ei, adică hiperboreii -scrie Pithagora- îşi lucrează pământul în devălăşie, iar produsele se împart după cantitatea de muncă depusă de fiecare. La ei , adică la hiperborei, judecătorul care judecă strâmb, este ucis imediat.

Filologii noştri n-au dat crezare aprecierilor marelui nostru istoric Nicolae Iorga care subliniind raporturile românilor autohtoni cu migratorii aprecia: "Noi am vorbit româneşte în faţa goţilor, gepizilor, hunilor şi slavilor" şi aceşti "ştiinţifici" au debitat că migratorii ne-au dat o mulţime de cuvinte, până şi noţiunea de "plug" de la slavi, care pe vremea aceea nici nu cunpşteau agricultura, în timp ce arheologii români au descoperit sute de kilograme de grâu şi meiu în cetăţile dacice.

Iată că în Raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atila, în al cărui blazon, după noile cerctări figura ca fiind şi "Rege al dacilor", se menţionează câteva cuvinte curat româneşti "meiu", "mied", "colibă", iar la masa dată de Atila în onoarea diplomaţilor bizantini s-a vorbit şi în limba ausonică, care nu era alta, după o seamă de specialităţi în domeniu, decât limba daco-românească, latina dunăreană.

Sunt toate aceste descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care afirmă, după "cercetările" lor că noţiuni de cuvinte româneşti scrise, chipurile, nu apar decât abia din secolul al IX-lea.

Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto/dacilor, cei doi lei afrondaţi, nereprodusă în nici un manual şcolar sau universitar, care se regăseşte la diferiţi domnitori români până la stema României Mari din anul 1921. Documentele mai amintesc că regii daci peste 20 mai aveau şi coroane din aur pe cap.

Studii perseverente au demonstrat existenţa în vocabularul popoarelor italian, spaniol, francez, englez, irlandez, lituanian etc. a zeci şi sute de cuvinte daco-româneşti, păstrate la aceste popoare nu prin filieră latino-romană, ci cu mult înainte de înfiinţarea Imperiului roman; identificarea rostirea cuvintelor din rugăciunea Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Wallace-lui din Marea Britanie, ceea ce dovedeşte folosirea de către toţi aceştia a limbii daco-româneşti.

Pe acest făgaş al completării istoriografiei romaneşti cu importante piese de chihlimbar, se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri şi a unui film color ce conţine texte dintr-o Veche Cronică românească, însumând 448 de pagini, datând din secolele XI-XIII, scrisă în limba română, latina dunăreană arhaică, cu alfabet geto/dac pe care românii îl mai foloseau -după argumentarea lui Haşdeu-, încă şi pe vremea domnitorului muntean Vlad Ţepeş.

Descifrat cu ajutorul dicţionarului latino arhaic-român a lui Ion Nădejdie, de către cercetătoarea Mihai-Enăciuc, Codexul românesc cuprinde îndemnuri -la luptă ale domnitorului Vlad-, ca şi al altora şi la rezistenţă a ostaşilor valahi în faţa agresiunilor migratorilor pecenegi din răsărit şi a ungurilor din partea apuseană, conduşi de regii Ştefan I., Ştefan al II-lea precum şi al altora, în nu mai puţin de 54 de bătălii victorioase şi din care rezultă că ţara românescă -de la Arad şi Streiu, de la Maramureş şi până la Marea cea Mare- era un stat bine organizat, având o cultură materială şi spirituală creştinească, bine consolidată, menţinându-se chiar şi existenţa unui portativ muzical, apreciat de specialiştii de la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, ca fiind printre primele din lume.

Din toate aceste descoperiri se desprinde convingător că poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, ai cărui strămoşi geto/dacii au contribuit la formarea poporului elen, grec, că romanii sunt nepoţii târzii ai acestora, că mlădiţele din puternicul şi vânjosul trup al viteazului şi eroicului popor geto/dac, au contribuit la formarea poporului spaniol, francez, irlandez, şi la îmbogăţirea limbii acestora, precum şi a limii engleze însăşi.

Totodată se mai desprinde că poporul român a fost acela care moştenind înfloritoarea cultură materială şi spirituală şi de limbă a strămoşilor lui autohtoni, a geto/dacilor, el a fost acela care a contribuit la formarea ca popoare sedentarizate a triburilor primitive sârbo-croate, protobulgare, ungare şi ucrainiene pe pământurile noastre strămoşeşti, şi la îmbogăţirea limbii acestor popoare.

Din nefericire, asistăm cu mâhnire la o recrudescenţă a unor teorii retrograde care ne îndeamnă: "Nu mai încercaţi să trageţi tot timpul spuza pe turta ideologiei naţionale"-cum s-a exprimat un lider politic.

La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care toţi istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul "naţiunii culturale". Prin "naţiuni culturale" autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie...modificate, pentru că ele nu mai corespund "criteriilor culturale", după care ar urma "spiritualizarea" lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Iugoslavia şi Cehoslovacia. Promovarea acestor jalnice supoziţii în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă dezvăluie, de fapt, ţelul urmărit. Eforturile patrioţilor români pentru ca ţara aceasta să cunoască o înflorire reală economică şi socială, pe măsura timpurilor în care trăim, să realizeze un adevărat stat de drept şi profund democratic au intrat într-un nedrept con de umbră. De fapt o "Românie suverană şi independentă', cum suna şi generosul crez politic al seniorului Corneliu Coposu, o Românie a Păcii în marele buchet al statelor Uniunii Europene, unde "spiritualizarea graniţelor, a frontierelor dintre diferite ţări " nu înseamnă -după cum remarca încă din perioada înterbelică chiar marele nostru diplomat de talie europeană, Nicolae Titulescu- acceptarea recroirii geografiei politice europene (după care unii politologi şi destabilizatori revizionişti ai situaţiei politice actuale visează nostalgic, făcând demersuri aberante pentru ca acest proces să se realizeze cât mai curând posibil A.D.), ci "ca o adâncire a colaborării şi încrederii, pe baza egalităţii în drepturi ale tuturor ţărilor suverane şi independente".

Acei care nu sunt legaţi trup şi suflet de acest popor şi de această ţară, nu pot înţelege -şi poate că nici nu vor, deşi trăiesc în această ţară, unde li se asigură condiţii de viaţă ca nici unde în vreo altă ţară-, de ce românii patrioţi acordă o aşa de mare importanţă trecutului lor zbuciumat şi eroic". Istoria - remarca marele nostru istoric, Nicolae Iorga - care se putea crede până acum o materie pe lângă celelalte, se invederează din ce în ce mai mult că este o necesitate pentru conştiinţa umană: "şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri."

Afirmaţiile cinice, ofensatoare, profesate de un om politic, care se pretinde a fi şi istoric, trăind un şir de ani în străinătate, după care "Invocarea milenarismului nostru este inadmisibilă", că "Noi (românii) suntem un amestec divers de cumani, de pecenegi şi de toţi care au venit peste noi" pot fi însă infirmate, recurgând la memoria documentelor istorice.

Cercetări şi descoperiri noi, arheologice şi documentare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că istoria poporului român nu începe nici cu cumanii sau pecenegii şi nici cu cotropirile romane în Dacia străbună şi cu învingerea regelui erou, Decebal. Existenţa lui etnică, cultura lui materială şi spirituală precede cu milenii acest moment "trecător" din istoria lui zbuciumată. Ea nu începe nici cu istoria geto/dacilor -părinţi autohtoni ai poporului nostru, cum ar fi ispitiţi unii să creadă. "Dacă vrem să vorbim de continuitate -remarca în mod strălucit Mircea Eliade_ ea trebuie căutată la un nivel mult mai adânc decât cel circumscris de istoria Geto/dacilor, a Daco-romanilor şi a descendenţilor lor, Românii. Căci cultul lui Zamolxis, la fel ca şi miturile şi simbolurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat şi ale Mediteranei".

Celor care ţin cu tot dinadinsul la vechile supoziţii din istoria poporului român s-au alăturat politologii de duzină, răsădiţi ca ciupercile, peste noapte, după anul 1989, care n-au întârziat să-i blameze şi să-i eticheteze pe toţi acei istorici care au îndrăsnit să pună în lumină faţa adevărată a istoriei noastre, drept "naţionalişti", "şovini", ba chiar "fascişti", "protocronişti", în cel mai rău sens al cuvântului. Scopul, contrar rigorilor ştiinţifice, urmăreşte nu numai denigrarea, pentru că, prin noile descoperiri arheologice şi cercetări istorice, se susţine necesitatea nu numai a se rescrie istoria românilor, dar şi schimbarea ordinii valorilor pe scena Istoriei Universale, în favoarea poporului român. Aceşti politologi transnaţionali, pripăşiţi în România, sunt "dispuşi -după aprecierile lui Nicolae Densuşianu- să vadă valori oriunde, nu numai la ei acasă, nu ! "

Mai mult, aceşti politologi sunt incapabili să întreţină un dialog sincer, obiectiv.

În acest context istoric deosebit de complex, dobândeşte o şi mai mare actualitate nevoia revederii istoriei noastre naţionale din perspectiva noilor descoperiri ştiinţifice, care să pună în adevărata lor lumină cu obiectivitate şi onestitate, procesele, fenomenele şi faptele istorice aşa cum au fost ele în realitate. Iată de ce suntem întru totul de acord cu concluzia istoricului francez, academicianul Jean Jaques Amper (1800-1864) care considera, pe bună dreptate, că "Se va rescrie mereu istoria, pentru că idealul istoric, ca şi idealul artei şi poeziei nu va fi niciodată complet realizat. S-ar părea că nu ar trebui să fie aşa, s-ar părea că faptele fiind cunoscute s-ar putea scrie odată pentru totdeauna o istorie definitivă. Dar faptele nu sunt istorie, ele nu sunt decât învelişul, precum marmura îi este statuii; la fel cum sculptorul trebuie să facă să iasă din fapte-forma şi viaţa."





AUTOR Augustin DEAC



In acest sens, cititi "Ei, VLAHII, au fost daci si dacii suntem noi", un articol scris de dr. Napoleon Sãvescu si publicat de Arim pe http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/
Sursa: DACIA magazin - martie 2003

2 comentarii:

  1. Avem o istorie extraordinara a poporului nostru,care din pacate nimeni nu vrea sa o prezinte,sa o faca cunoscuta pentru a putea dovedi ca existam pe aceste locuri inaintea multora,ca suntem urmasii unui popor drept,curajos,care pentru dreptate,cinste si dreptul de a trai liber,fara sa ne lasam subjugati,sunt recunoscuti ca cei ce nu se lasa calcati in picioare.Si totusi suntem...Poate gresesc,dar cred ca,pana in decembrie 1989 cei ce ne-au condus,au cautat sa ne invete istoria noastra,sa fim mandrii de ceea ce reprezentam de mai bine depeste 2500 de ani.Mandra Europa s-a cladit pe teritoriile detinute de inaintasii nostrii.Pacat ca "noii" ce ne conduc,pentru un "pumn de arginti" ne vand istoria,pamanturile si pe noi ne fac sclavi.In scoli nu se mai invata istorie.Pot spune ca Ceausescu a fost mare iubitor de istorie,tinand cont ca atat cartile de istorie,dar si forte multe carti,emisiuni radio-tv,scoteau la lumina prin marii istorici adevaruri despre daca-geti,traci,un popor ce nu poate fi comparat cu nimeni.Sunt multe de spus si ar trebui sa se faca mai mult pentru reinvatarea istorie noastre.Cred ca m-am cam exaltat,dar istoria este una din marile mele pasiuni si faptul ca este lasata in intuneric ma deranjeaza.

    RăspundețiȘtergere
  2. sama pis pe blogul tau de cacat ponta pklgiatoru

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog

1900 de ani de la moartea lui DECEBAL